Și vine o vârstă când știm multe și putem multe și avem propria explicație pentru toate.
Iată, de exemplu, prietenia. Prietenia înseamnă să fim așteptați la aeroport și în pragul casei și acolo să fie mereu pregătite și îmbrățișările, și bucatele. Vine o vârstă când ne dăm seama că frunzele de tei au formă de inimă pentru că în mirosul de tei ne-am plimbat prima dată de mână cu omul drag. Iar amintirea asta și azi ne liniștește inima trecută prin multe. La vârsta asta noi știm ce înseamnă munca, pentru că noi nici la șezători nu am șezut.
Degeaba. Noi știm că până la urmă binele învinge, că speranța moare ultima, iar în fiecare primăvară răsare iarba de parcă încolțește din nou speranța. Și vine o vârstă când înțelegem că și mintea este un mușchi care are nevoie de sală. De sala de lectură. Și vine o vârstă când viața nu mai are sens. Peiorativ. Vine o vârstă când suntem atât de atașați de unele lucruri, încât nu vrem să schimbăm televizorul pe unul nou din simplul motiv că în toți acești ani el s-a deprins cu noi așa cum suntem grăbiți când tăiem cu pași repezi odaia în diagonală spre muncă afară. Afară – știm - este acolo unde de jur împrejur este patria și unde sunt prietenii noștri.
La vârsta asta noi știm că „La mulți ani, România!” se scrie cu inima și cu virgulă. Iar #lamultianitvriasi se scrie legat. Căci legat este nodul de emoții din voce.
Igor Guzun
