„Cum să spun ce merită spus? Să fie valoros și cursiv, atractiv și logic, cuprinzător și sensibil, mișcător prin adevărul mărturisit, convingător în formă și în conținut”, mărturisește producătoarea TV Oana Lazăr în emisiunea de miercuri, 18 noiembrie, de la ora 21:30, la TVR 3.
Oana Lazăr ne face o mărturisire de credință și de iubire pentru profesia pe care a ales-o și pentru locul în care o desfășoară: Studioul teritorial al Televiziunii Române, TVR Iași, la 35 de ani de la înființare. TVR Iași a început să emită pe 3 noiembrie 1991, fiind al doilea studio regional al Televiziunii Române.

Odată la 35 de ani am zis că-mi pot permite să fiu patetică. Să pun predicatele la locul lor, într-o spovedanie „fluviu” care m-ar putea vătăma. Să fiu arteziana tuturor subiectivităților de care ne ferim, să mărturisesc. Vă ofer perspectiva mea personală care va trece prin fața voastră ca un tren în viteză, dar poate va clinti un fir de păr, deh!, curentul! E aglomerația a tot ce-am vrut să vă spun, din trecut și din prezent. Sunt un ghem viu și vulnerabil și semnez stilistica vieții mele cu TVR Iași, alături de Relu Tabără și Dragoș Brehnescu.
Cum să fac să fie scurt și intens? Cum să scriu curat, din toată inima? Să fiu sinceră fără să rănesc pe nimeni, înțeleaptă și totuși tânără la cap. Să nu mă tem să-mi domolesc angoasele și să-mi domesticesc demonii, să mă exprim ca un om liber, așa cum simt că sunt sau cum am încercat să fiu.
Azi, la o aniversare rotundă, cu două cifre impare, mi-am propus să-mi exercit privilegiul de om liber, care spune ce simte și ce crede sub propria semnătură. Pe scurt, sunt o arteziană de subiectivități, de convingeri proprii și de întâmplări personale. Și totuși, cum să nu fiu patetică? Iar dacă tot sunt, să nu mă sfiesc.
Cum să spun în câteva minute ce-am trăit, bun și rău, în 35 de ani la TVR Iași? Locul meu, profesia mea, vocea și semnătura mea, o parte din mine.

Curiozitatea
Curiozitatea este un continent interior, un organ vital, o pupilă dilatată care se deschide de câte ori aflu ceva ce poate deveni știre. Locul comun e evident, dar adevărul e simplu: orice jurnalist știe că păcatul de moarte este să nu-ți urmezi curiozitatea, să lași ideea să se piardă, să se sufoce. Mie mi-au trebuit 35 de ani ca să pot formula asta.
Curiozitatea pură, mirarea și întrebarea fac posibilă această meserie. Curiozitatea jurnalistului este întotdeauna mai mare decât timpul pe care îl are la dispoziție ca să spună povestea. Pentru unii e un reflex necondiționat. Aceea care omoară pisicile este un burghiu viu, care nu-l lasă pe jurnalist să trăiască în pace. Și ar fi, de fapt, o nenorocire să trăiești liniștit: ți s-ar toci simțurile, ți s-ar anula reflexele, ți-ar îmbătrâni procesorul.
De unde știu toate astea? Le-am aflat, bineînțeles, la TVR Iași. Să traduc acum administrativ: Studioul Teritorial Iași al Televiziunii Române este stație regională pentru opt județe ale Moldovei, cu autonomie editorială și, cum am spune azi, un hub creativ.
E o meserie care te îmbolnăvește de nervi, e stresantă, dă ulcer și boli de inimă, poți muri tânăr. Dar este cea mai frumoasă meserie din lume.

Începuturile
Acum 35 de ani, la înființare, titulatura „Studioul Teritorial Iași al Televiziunii Române“ suna pentru mine impunător. Eram tânără și mă simțeam extrem de norocoasă să fiu în trupul acestui uriaș, prima televiziune din viața ta, cum spune sloganul cunoscut.
TVR Iași era o jucărie cu totul nouă. Mă simțeam inventatoarea unui limbaj nou. Învățam pentru că greșeam, iar când se întâmpla să nu greșesc, mă simțeam cuceritoarea unui teritoriu necunoscut, pe care îl aveam de descoperit și de îmblânzit. Hic sunt leones, cum spuneau romanii.
Așa înaintam, mereu nesigură, mereu poticnindu-mă, cu genunchii juliți în propriile naivități. Ani de zile am spus „gata, de mâine nu mai vin, am încheiat aventura cu televiziunea, asta nu e pentru mine“. Și a doua zi urcam din nou strada spre redacție, la fel de naivă, la fel de curioasă, cu aceeași bucurie amestecată cu frică, de parcă mă duceam la întâlnire cu o mare iubire.
Acum știu că TVR Iași a fost, acum 35 de ani, rezervorul meu de dopamină, extensia tuturor sentimentelor pentru care merita să trăiesc. Era manifestarea ideilor mele de atunci despre lume și viață, forma clarificată, articulată, a libertății abia cucerite în decembrie 1989. Țara se zbătea în schimbări și revolte de stradă, anotimpurile alergau înaintea reportajelor, cu viteza unui impromptu prestissimo pe o claviatură mentală, în care fiecare notă trebuia cântată, nu pierdută.
TVR Iași este și locul prăbușirilor mele, la propriu și la figurat. Am căzut pe scări și am căzut în depresii. M-am ridicat sau nu, asta era secundar, pentru că, înainte de orice, mai aveam ceva de făcut la montaj.
Era atât de pasionant, încât mi-am uitat copilul seara la grădiniță, lucru pentru care nici azi nu m-a iertat. TVR Iași mi-a consumat exaltările, mi-a dat victorii mărunte, împliniri de-o clipă și neîmpliniri niciodată vindecate. Pe scurt, TVR Iași este pentru mine un loc al vieții, cu tot cu oameni și întâmplări.

Fără sentimentul că merg la serviciu
Poate că în primii douăzeci de ani nici nu am spus „merg la serviciu“. Spuneam „mă duc la redacție“, „merg la TV“. Nu am avut sentimentul serviciului în sensul obișnuit al cuvântului. Totul era atât de neobișnuit, încât ideea că sunt angajată părea îndepărtată și secundară.
Mă hrăneam cu timpul trăit acolo. Intensitatea acelor ani romantici, iertați-mă dacă sună prost, este purul meu adevăr. Focul acela nu m-a lăsat să judec limpede. Ca într-o mare iubire, am trăit în apnee. Primii cinci ani nu m-am gândit că aș avea nevoie de zile libere, până când am cedat.
Voiam să fac de toate: să filmez, să plec acolo unde nimeni nu mai ajunsese cu o cameră de luat vederi, să mă întorc, să montez, să scriu, să citesc, să întreb, să aflu, să știu. Și nu știam niciodată destul. Mă zbăteam în aerul rarefiat al unei singure ținte: să fac mai bine azi decât ieri, să reușesc un subiect uimitor, reportajul vieții, textul total, să îndrept lumea cu un reportaj. Azi spun că a fost o fantezie.
Mi-a trecut. În primii ani nu refuzam nicio sarcină, orice task suplimentar mă onora. Mă bucuram cu teamă, dar mă bucuram bulimic. Credeam că pot cuprinde totul, că pot rezolva, descurca, descrie și explica totul în reportajele mele.
Ce iluzie de tinerețe! Regret că mi-am pierdut această superputere. Păcat că n-am schimbat lumea cu un reportaj, că n-am salvat nicio vrabie, că n-am avut decât entuziasmul cu care se aruncă în gol un parașutist care se antrenează mereu să aterizeze într-un punct fix. Așa e când transformi toate fricile în curaj și o mie de cuvinte într-o imagine.

Bagajul
Am dus cu mine tot ce am acumulat, un bagaj tot mai greu. Sunt ca un șerpaș din Tibet: mai mică decât bagajul pe care îl duc, mai mică decât tot ce știu azi. „Șerpa“ înseamnă „om din est“, iar eu chiar sunt din Est, la propriu, foarte din Est.
Aici am înțeles că a învăța înseamnă a respira, tot ce am aflat și tot ce n-am întrebat. Incapabilă să mă despart de trecut, împovărată de greșeli, mereu în contratimp cu lumea, am plătit un preț pentru libertatea mea umană și profesională.
Știu sigur că numai la Televiziunea Română am reușit să fiu liberă. Aici am învățat libertatea: să nu fiu sub stăpân, să suport ocările și vina absolută de a lucra la stat, nu la patron. Ce noroc! Apoi am aflat că exact cei care strigau cel mai tare s-au angajat ulterior la TVR. Nu e amuzant? Nu, e viață. E despre oameni, e presă, e televiziune.


Echipa
Ne înțelegeam din priviri. Am lucrat și am îmbătrânit împreună. Am făcut și desfăcut echipe, emisiuni, programe, producții. Am învățat că o emisiune e bună atunci când regia nu respiră sau când respiră toți ca unul. Am învățat că nu există viață de singuratic în televiziune și că ești întotdeauna mai deștept în echipă decât de capul tău.
Am mai aflat că cinstea și gramatica, vorba lui Caragiale, sunt cele mai de preț calități ale jurnalistului. Ambele trebuie exersate neîncetat și cred că ambele se pot învăța.
Toată viața ai nevoie de un profesor, de oameni pe care să-i admiri. Eu am avut acest combustibil și am păstrat încandescența unei întâlniri de viață: am întâlnit-o pe Vanda.
Vanda era un antrenor inteligent și exigent pentru redacția TVR Iași, o minte strălucită, emoțională și rațională, cu un umor imens și cu năbădăi sporadice, fermecătoare. Am descifrat generozitatea unui om inteligent și instruit, care a creat echipa noastră și pe fiecare dintre noi în parte, firește în măsuri diferite. Apoi, fără Vanda, am luat decizii fundamentale în propriile vieți.
Am metabolizat incertitudini generale, drame și fericiri personale. Am traversat pandemia, iar acum respirăm din plin fricile războiului și ale păcii. În tot acest timp ne-am crescut copiii, ne-am semnat reportajele și am îmbătrânit. Numai Vanda a rămas tânără și isteață, așa cum o știam.

Aritmetica unei vieți
Strict aritmetic, viața mea cu TVR Iași întrece orice durată și orice stabilitate. Anii petrecuți aici depășesc deja jumătate din viața mea. E patetic? Poate. Dar e clar că datorez mult acestei sigle sub care lucrez de peste 30 de ani. Fără TVR Iași, aș fi făcut un alt fel de jurnalism sau nu aș fi făcut deloc. Aș fi predat limba latină unor elevi, poate interesați de limba latină. Aș fi fost altcineva.
Maturitatea nu mi-a adus înțelepciunea. Încă mai cred în misiunea jurnalistului pe pământ, în lupta cu creatorul de conținut care poate exista singur în vastul eter, doar cu propriul telefon. Îmi asum cu autoironie ratările ieșene, câtă vreme nu mi-a trecut niciodată prin cap să plec din orașul meu. Așa am rămas, fatal și definitiv, cu proiectul neîmplinit „Iași, al marilor iubiri“: am vrut să fixez, să recuperez și să țin în viață valorile cu care am crescut. A rămas un program cu viață proprie, ca o carte care se scrie singură.
Cărțile nu mi le-am scris, pentru că în fiecare zi am scris altceva. Am făcut curat în jurul meu cum m-am priceput. Am fost jurnalist în propria ogradă și am dărâmat o formă de impostură ca să pot înainta în propria viață. Complicat și totuși foarte simplu.
Mi s-a spus: „Tu ești făcută pentru meseria asta.“ Cred că am făcut tot ce mi-ar fi plăcut să fac. O lume în mișcare, un loc mic, dar intens în conținut. O profesie care mi-a dat mai mult decât am știut să ofer.
Am avut privilegiul să cunosc lumea cu propriile simțuri, să întreb și să am cui spune ce răspuns am aflat. Mi-am exersat profesia în libertate, la TVR Iași. N-am avut parte de servitute, am refuzat tiparele, mi-am găsit propriile calibrări. Uimitor a fost să înțeleg că e greu să întrebi, dar mult mai greu e să asculți răspunsul.

A dumneavoastră, Oana Lazăr
Prieteni, poate am exagerat cu sinceritatea? Poate am lezat simțul comun și limita admisă a mărturisirilor nude? Poate era bine să vă spun de la început că acest text m-a afectat emoțional, că e ca un copac viu în care am bătut câteva cuie. Vanda m-ar fi întrebat: „Montezi încă? Cât mai montezi? Crezi că faci un ou de aur?“ Da. Nu. Poate.
Dedic aceste minute tuturor celor care au înțeles că n-am mințit nici cât o fărâmă. Le dedic celor care își iubesc profesia și care au fost fericiți la TVR Iași o clipă, o vreme, un timp.
***
Vă invităm să urmăriți o ediție cu totul aparte, miercuri, 18 noiembrie, de la ora 21:30, la TVR 3 și online pe TVR+.
“Reporter special” se difuzează la TVR Iași în premieră joia, de la ora 18:30, iar reluarea poate fi urmărită vinerea, de la ora 9:30.
Puteți viziona edițiile emisiunii pe canalul oficial de YouTube al TVR Iași.
***
Producător Oana Lazăr
Credit foto: capturi din emisiune/ YouTube TVR

























































