Șteaza, considerată „strămoșul” mașinii de spălat țesături, reprezintă un simbol al meșteșugurilor tradiționale românești. Folosită istoricește pentru curățarea sumanelor, covoarelor, preșurilor și carpetelor, aceasta utilizează presiunea apei pentru a îndepărta murdăria, fără a necesita adăugarea de detergent, balsam sau aport energetic electric.
Astfel, șteaza devine un exemplu elocvent al sustenabilității tehnologiilor tradiționale, care se bazează pe resurse naturale și pe meșteșuguri ancestrale.
Un exemplu deosebit de valoros al acestui obiect se regăsește în comuna Farcașa, din județul Neamț, unde se află singura ștează funcțională în Valea Bistriței. Aici, în gospodăria familiei Teodorescu, șteaza a fost transformată în obiect de colecție, păstrând vii amintirile unei epoci în care tradiția și comunitatea se împleteau strâns. Alături de acest utilaj istoric stă prăfuit un darac, folosit odinioară de întreaga comunitate pentru prelucrarea lânii, ce adaugă o notă de nostalgie în peisajul deja încărcat de istorie.
Prin păstrarea și valorificarea acestor meșteșuguri apuse, familia Teodorescu contribuie la conservarea patrimoniului cultural românesc, oferind totodată o lecție despre importanța tradițiilor în viața contemporană.
Trecutul nu este doar un ecosistem de amintiri, ci o resursă valoroasă care poate inspira viitorul. Fără îndoială, poveștile bunicilor, pline de agitația vremurilor de altădată, ne amintesc de valorile identitare și de legătura profundă cu natura și comunitatea.
