Gorbănești, o comună situată în județul Botoșani, ilustrează o realitate tristă a sistemului educațional din România, unde investițiile substanțiale nu conduc neapărat la rezultate durabile.
În ultimii ani, în această localitate cu o populație de sub 200 de locuitori, s-au alocat sute de mii de euro pentru construirea a două școli, finanțate prin intermediul Băncii Mondiale. Cu toate acestea, aceste instituții de învățământ au funcționat doar maximum patru ani, fiind ulterior nevoite să se închidă.
.
Fenomenul exodului elevilor, care a dus la această situație, este simptomatic pentru multe comunități rurale din România. Factori precum migrarea tinerilor către orașe în căutarea unor oportunități mai bune de muncă sau educație contribuie la diminuarea numărului de elevi din comunele și satele mici. Astfel, investițiile masive în infrastructură educațională, deși bine intenționate, s-au dovedit a fi insuficiente pentru a menține viabilitatea școlilor.
Această situație nu doar că evidențiază o gestionare ineficientă a resurselor publice, dar ridică și întrebări importante cu privire la planificarea strategică a dezvoltării comunităților rurale. În loc să se concentreze pe construcția de școli, care, din păcate, rămân goale, ar fi mai util să se dezvolte programe care să sprijine atragerea tinerilor în localitate, prin crearea de locuri de muncă și dezvoltarea de servicii care să răspundă nevoilor comunității.
Gorbănești este, prin urmare, un exemplu clar al contradicției dintre investiții financiare și realitatea demografică. Acest caz subliniază necesitatea unei reforme profunde în modul în care sunt alocate resursele și în care se dezvoltă politicile educaționale în mediul rural, pentru a asigura nu doar existența școlilor, ci și un viitor sustenabil pentru tinerii din aceste comunități.
