“Nu e un loc prea blând, Lucina!” îmi spune Mihaela.
Ăsta da un personaj!, zic eu în gând simultan cu ea. Fetişcana asta de douăzeci şi ceva de ani e şefa hergheliei Lucina, o herghelie cu peste 300 de cai. Lângă mine, Adrian potriveşte camera. O lumină fabuloasă, cum numai la peste 1000 de metri şi doar iarna poţi avea, prevede o filmare pe măsura ei. Lumina asta încălzeşte burţile rotunijite ale iepelor care scurmă liniştite cu botul zăpada în aşteptarea mânjilor. Sunt peste 100 de iepe risipite în văiuga de sub grajduri, puncte maronii, altele mai negricioase, le văd de aici, de sus, şi am impresia că sunt pe un platou tibetan. Aceasta este rasa creată de neamul huțul!
În grajduri, miroase dulce şi acru, a bălegar, a nutreţ şi coamă de cal. Armăsării îşi umflă nările, mirosind, la rându-le, şofranul din gogoşile cu care îi ademenesc. Rând pe rând, cei mai frumoşi dintre ei sunt scoşi afară, în manej. Camera aşteaptă, aşteaptă ca exemplarul acesta din linia Pietrosu să se mişte. El priveşte însă în zare, nemişcat, capul sus, doar coama flutură sclipitoare şi arogantă, calul trage cu nesaţ aerul prin nările dilatate atât de tare încât ar putea înghiţi lumea întreagă. „Aşteptaţi, să vedeţi ce face!” spune îngrijitorul şi exact atunci animalul ţâşneşte ca dintr-un resort, loveşte violent cu copita pamântul, măsurând manejul în galop. Se oprește, se întoarce şi iar zvăcneşte, aruncă şi se prăbuşeşte la pământ, se gudură ca un căţeluş cu picioarele în sus şi iar se ridică, aleargă în cercuri largi, muşchii încordaţi sclipesc iar pielea-i deja udă de atâta bucurie.
„Sălbatic şi totuşi blând, supus dar mereu liber, iubeşte oamenii, dar nu mai mult decât muntele.” Spun textul ăsta la camera, eu sunt călare, Adi mă filmează din şaretă. Cu pas sprinten şi sigur, calul urcă de-a lungul spinării muntelui. Îl îndemn mai spre dreapta sau mai spre stânga, dar animalul ştie mai bine drumul decât mine. Ţin totuşi hăţurile strâns căci nu se ştie niciodată, huţulul e un cal docil dar pădurea e atât de aproape iar asta îi poate trezi dorinţa de libertate. Lângă mine, şefa hergheliei îmi spune ca e nevoie măcar de o săptămână de călărie să pot stapâni calul. La Lucina orice poate să aibă parte de lecţii de echitaţie, atâta timp cât e pregătit de un regim cazon pur-sânge. Ne ajunge din urmă unul dintre îngrijitorii de la grajduri. Dă pinteni calului, iar animalul de sub mine tâşneşte și el. Pulpele se încordează, hăţurile îmi taie palmele, piciorul tremură în scară, zăpada e atât de albă!
Galop sub copita calului, galop în piept, iar dincolo de teamă se naşte sentimentul libertății.
“Nu e un loc blând, Lucina” repetă, de data asta la cameră, Mihaela scărpinând cu buricele degetelor creştetul calului ei. „Dar e pentru suflet”. Am ajuns în vârf, de unde valea se deschide într-o teribilă privelişte spre Obcinile Bucovinei. Nu există lentilă suficient de performantă să traducă acest peisaj, așa că închidem camera şi privim în zare, cum făcuse armăsarul cu două ore înainte.
De aici am coborât în satele huţulilor, creatorii acestei rase. Povestea lor o urmăriţi miercuri, de la ora 20.00, pe TVR Iași, în Descriptio Moldaviae!
